Diabetul zaharat a devenit una dintre problemele majore de sănătate publică ale ultimului secol; ultimele raportări ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii atrag atenţia asupra prevalenţei în creştere a diabetului zaharat la toate grupele de vârstă. În România s-au publicat în 2014 rezultatele Studiului Naţional privind Prevalenţa Diabetului, Prediabetului, Supraponderii, Obezităţii, Dislipidemiei, Hiperuricemiei şi Bolii Cronice de Rinichi (PREDATORR), realizat de Societatea Română de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, care au arătat o prevalenţa a diabetului zaharat de 11,6% la populaţia între 20-79 de ani (o valoare de 2 ori mai mare faţă de raportările anterioare); în plus, prevalenţa prediabetului (care defineste o populaţie la risc crescut de a dezvolta diabet în următorii ani) a fost de 18,4 %. Multitudinea de studii efectuate în ultimii ani în rândul pacienţilor cu această patologie au avut drept scop crearea unei strategii complexe de diagnosticare precoce şi tratament specific al pacienţilor cu diabet zaharat, în scopul prevenirii apariţiei şi agravării complicaţiilor cronice.

Diabetul zaharat este o boală cronică apărută în general atunci când există un dezechilibru între secreţia de insulină de către pancreas (scăderea insulinosecretiei) şi modul în care corpul răspunde la acţiunea acestui hormon (creşterea insulinorezistenţei). Acesta se manifestă prin creşterea glicemiei şi poate conduce în timp la apariţia unor complicaţii cu impact asupra calităţii vieţii pacienţilor. Deşi pare o patologie simplă la prima vedere prin faptul că toţi pacienţii au o trăsătură comună şi anume o valoare crescută a glicemiei plasmatice, de fapt este o boală extrem de heterogenă, a cărei prezentare clinică şi evoluţie variază în mod considerabil.

Clasificarea actuală a diabetului folosită la nivel internaţional defineşte 4 mari categorii:

1. Diabetul zaharat de tip 1 (în care distrucţia autoimună a celulelor B pancreatice duce la deficit absolut de insulină);
2. Diabet zaharat de tip 2 (în care pe fondul insulinorezistenţei apare o scădere progresivă a insulinosecreţiei);
3. Diabetul zaharat gestational (diagnosticat în al doilea sau al treilea trimestru de sarcina la o pacientă care nu era cunoscută cu diabet anterior sarcinii);
4. Tipuri specifice de diabet zaharat de alte cauze (sindroame genetice, afecţiuni ale pancreasului exocrin, indus chimic sau medicamentos).

Deşi în trecut se considera că cele două tipuri mari de diabet pot fi uşor diferenţiate prin necesitatea sau nu a administrării terapiei cu insulină de la debutul bolii, lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complexe, pacienţii din fiecare categorie având trăsături comune; de foarte multe ori, în lipsa unor analize sofisticate de genetică sau imunologie, încadrarea într-o anumită clasă de diabet devine certă doar pe măsură trecerii timpului. În viitor clasificarea diabetului va ţine cont probabil de astfel de informaţii precum: patofiziologia disfuncţiei beta-celulare şi stadiul bolii indicat de nivelul glicemiei.

Criteriile pentru diagnosticul diabetului zaharat

Criteriile pentru diagnosticul diabetului zaharat au fost clar definite prin consens internaţional:

1. Glicemie plasmatică dimineaţă pe nemâncate ≥ 126 mg/dl. Există anumite condiţii care trebuie respectate pentru că rezultatul analizei să fie luat în considerare pentru diagnostic: recoltarea să se facă după minim 8 ore de repaus alimentar, în care să nu se consume nici un aliment sau băutură cu conţinut caloric; în absenţa unui alt criteriu îndeplinit, sunt necesare pentru diagnostic 2 valori glicemice crescute, în zile diferite.
2. Glicemie plasmatică la 2 ore ≥ 200 mg/dl în cadrul testului de toleranţă la glucoză administrată oral (TTGO). Testul are indicaţii specifice şi se efectuează prin testarea glicemiei plasmatice înainte şi la 2 ore după administrarea a 75 g glucoză dizolvată în apă.
3. Dozarea hemoglobinei glicozilate HbA1c≥6,5 %. Testarea se face într-un laborator acreditat, în care analiza este standardizată şi reproductibilă. Se poate efectua în orice moment al zilei. Este necesar a se corela cu celelalte analize de sânge, deoarece există situaţii în care prezenţa unor probleme de sănătate împiedică interpretarea corectă a rezultatului şi astfel aceasta nu se mai poate folosi pentru diagnostic.
4. Glicemie plasmatică ≥ 200 mg/dl în orice moment al zilei, la un pacient cu simptome clasice de hiperglicemie sau criză hiperglicemică. Este singură situaţie în care diagnosticul devine cert fără a fi necesară o altă analiză pentru susţinere; este nevoie însă adesea de completarea investigaţiilor pentru a decide care este conduita terapeutică potrivită pentru fiecare pacient.

Simptomele clasice de hiperglicemie menţionate sunt următoarele: scădere ponderală, poliurie cu nicturie (urinat frecvent, inclusiv noaptea), polidipsie (exagerarea aportului de apă, sete excesivă), precum şi xerostomie (gură uscată), polifagie (creşterea ingestiei de apă), vedere înceţoşată; fatigabilitate; semnele unor complicaţii infecţioase sau întârzierea vindecării rănilor. Tabloul clinic este tipic la aproximativ 50 % dintre pacienţi, în rest fiind puţin evident sau chiar absent.

Pacientii cu risc sa dezvolte diabet:

Pacienţii cu risc crescut să dezvolte diabet în următorii ani sunt consideraţi cei supraponderali sau obezi, care asociază o serie de factori de risc printre care: rude cu diabet, asocierea unor patologii cardio-vasculare, sedentarism, etc.

Screeningul pentru prediabet începe la vârstă de 45 de ani pentru toţi pacienţii. Un rezultat al glicemiei ≥ 110 mg/dl (conform OMS respectiv ≥ 100 mg/dl conform ADA), sau glicemia la 2 h la TTGO între 140-199 mg/dl, respectiv o valoare a HbA1c între 5,7-6,4 % încadrează pacientul în categoria de prediabet. Aceşti pacienţi beneficiază de o monitorizare mai atentă, cu analize de laborator anuale, screeningul factorilor de risc cardio-vasculari; în mod ideal se recomandă un program de modificare a stilului de viaţă care s-a dovedit a fi eficient în reducerea semnificativă a evoluţiei către diabet.

Managementul pacientului cu diabet:

După evaluarea iniţială şi descoperirea hiperglicemiei de către medicul de familie sau de către medicul de altă specialitate în evidenţa căruia se află pacientul, acesta este adresat către un specialist în Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice pentru a fi luat în evidenţă în programul naţional de diabet şi a primi indicaţiile de tratament specifice fiecărui caz în parte. În cele mai multe situaţii este necesară o reevaluare periodică pentru a stabili răspunsul la tratament şi pentru a putea efectua modificările necesare în funcţie de problemele de sănătate individuale associate.

Un management complet al pacientului cu diabet implică acţiunea pe mai multe planuri:

• Consilierea pentru un stil de viaţă sănătos (alimentaţie sănătoasă, combaterea sedentarismului, oprirea fumtului, managementul greutăţii, etc);
• Automonitorizare glicemica prin testarea cu glucometru pentru a evalua răspunsul la tratamentul administrat; ritmul de testare este stabilit în funcţie de tipul de tratament şi comorbidităţi;
• Evaluare periodică biologică si paraclinică, pentru evaluarea controlului glicemic pe termen lung precum şi statusul comorbidităţilor (inclusiv determinarea periodică a HbA1c);
• Screeningul complicaţiile diabetului (îngrijirea piciorului; participare activă în screeningul complicaţiilor oculare, renale, cardio-vasculare).

Vocea medicului specialist din Spitalul Militar Central – Diabetul zaharat | Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Dr. Carol Davila

Bibliografie selectivă:
1.http://www.who.int/mediacentre/factsheets/fs312/en/
2.http://care.diabetesjournals.org/content/diacare/suppl/2016/12/15/40.Supplement_1.DC1/DC_40_S1_final.pdf
3. https://www.easd.org/statements.html